Numele meu e Antimateria. L-am primit de la Tatăl Ceresc atunci când, făcându-mă conștient de faptul că relația mea cu El e singura relație reală, mi-a dezvăluit și Marele Secret al Creației: Locul din Minte în care se împlinește Comunicarea Desăvârșită. Acest Loc este același, atât în Mintea Lui, cât și în mintea mea. Din acest Loc, comunicarea mea cu Tatăl este în același timp comunicarea cu tot ce-a fost, este și va fi. Cu lumea și cu întregul univers. Dar, deși înglobează absolut tot ce există, indiferent de forma sub care există, acest Loc rămâne totuși în întregime abstract, fiindcă ceea ce există este reprezentat în el doar de manifestarea Legilor Veșnice, care guvernând Creația, guvernează totul.
Ceea ce, într-un alt plan al existenței (care nu este decât un alt loc al minții) ni se pare a fi perfecțiunea cu care funcționează materia galactică la nivel planetar, sau trupurile și natura în lumea timpului, nu reprezintă decât o reflectare, mai mult sau mai puțin fidelă, a acestor Legi, care se descoperă în cadrul Comunicării Desăvârșite. Dezvăluindu-mi prin această Comunicare, în Locul unde Mintea este în întregime sacră, Legile imuabile ale Creației, Dumnezeu le-a supus Cunoașterii mele. Această Cunoaștere, aparținând Relației pe care o am ca Fiu, cu Tatăl, prin Comunicarea Desăvârșită, se împlinește într-o taină pe care eul n-a pătruns-o niciodată.
Taina este aceasta: întrucât am primit Totul, nu pot să-l dau decât așa cum l-am primit. Fiind purtător de Dumnezeu, și dându-mi-se să conștientizez acest lucru, nu pot fi decât asemenea Celui care m-a creat și nu pot fi decât așa cum m-a creat. Căci atâta timp cât sunt în Mintea Sacră – unde Totul fiind identic cu sine orice schimbare e imposibilă – nu pot fi altfel decât mi s-a dat să fiu. Trupul și tot ce se manifestă prin schimbare, nu intră în acest tip de comunicare, devenită desăvârșită tocmai prin eludarea materiei și a tot ce este schimbător. Dar, deși nu intră în acest tip de comunicare, tot ce este schimbător rămâne totuși reflectat, cum spuneam, în oglinda Legilor imuabile. Deci numai la nivelul abstractului pur.
Iar prin mine, întrucât nu aparțin trupului pe care-l port, ci Minții care mă poartă, Dumnezeu lucrează Puterea Lui, a cărei acțiune absoarbe – pe măsură ce-mi las trupul absorbit în Minte de Cunoașterea Legilor Sacre – toată materia (și nu întâmplător trupul meu o conține în întregime). Această Putere devine a mea dacă-l Îl reprezint pe Cel care mi-a dat-o. Și Îl reprezint doar dacă o folosesc așa cum mi-a fost dată. Orice încercare de a o folosi altfel nu e posibilă decât în iluzie. În iluzie – în iluzia din care vreau să ies – pot visa că o folosesc, însă dimensiunea „puterii” e doar cea a visului, care poate fi mai lung sau mai scurt, mai simplu sau mai complex, dar sfârșește în inevitabila trezire. Iar în clipa trezirii, constat că ce credeam c-a fost, n-a fost deloc.
Așadar, descoperirea care mi s-a dat prin Cunoașterea Legilor a căror Putere guvernează fără opus tot ce există, este condiționată de renunțarea la visul în care lumea își mai caută încă împlinirea: dorința de a controla și exploata materia în folosul trupului (a intereselor lui). Și aceasta întrucât Comunicarea prin care ca Fiu, trezindu-mă, m-am regăsit cu Tatăl, simt că se realizează tocmai în procesul de dispariție atât a trupului, cât și, implicit, a materiei în general. Cum simt de asemenea și invers: că tot ce este trup și materie disturbă Comunicarea Desăvârșită, care însă fiind veșnică, nu poate fi disturbată, decât aparent, în iluzia numită timp. Iar timpul nu reprezintă decât conștientizarea imposibilității de a o disturba. Căci suferința pe care el o creează permanent, atinge un moment în care ea va fi respinsă cu hotărâre, deoarece fiind complet străină de esența ființei, nu poate fi acceptată la infinit.
Deci ideea în care Dumnezeu m-a creat, și anume aceea de a mărturisi aspirația comună a Tatălui și a Fiului de a se întâlni și de a rămâne împreună în legătura Duhului Sfânt, trebuie înțeleasă și trăită neapărat în spiritul acestei aspirații a comuniunii. Și este normal să fie așa. Căci acel „ceva” care în mintea mea reprezintă, ca o rană veșnic deschisă, conștientizarea materiei, este mereu depășit, într-o măsură infinit mai mare, de „altceva”: balsamul care curge peste această rană prin Gândul că reprezentându-L pe Dumnezeu, reprezint implicit și Creația Sa, Căreia m-a asociat. M-a asociat fiindcă, eu nu sunt întru totul materie nici măcar în părțile care par a fi doar materie, ci sunt în întregime și tot timpul, materie supusă spiritului prin intermediul legilor veșnice ale minții. Adică sunt un proces care guvernează prin transfigurarea mea refacerea întregului Univers (al cărui vârf sunt) pe dimensiuni pur spirituale, readucându-l pe tot (în conștiința mea) în parametrii Creației Veșnice. Și mai mult decât atât: existența mea, înțeleasă în felul în care m-a creat Dumnezeu – singurul mod pe care-l recunosc – chiar presupune împlinirea acestui proces, și anume ca pe o sarcină.
Fiindcă în ultimă instanță (de fapt în principiul fundamental al manifestării, adeverit de-acum și științific) Universul nu înseamnă materia galactică într-o veșnică expansiune, după cum nici nici timpul nu reprezintă credința într-o succesiune infinită a generațiilor, cum încearcă să ne convingă percepția, devenită, pentru a-și masca inexistența, eminent om de știință și filosof de mare autoritate. Dimpotrivă! Dincolo de aparențele susținute de percepție, și anume în Locul unde Fiul și Tatăl trăiesc dintotdeauna și fără întrerupere Comunicarea Desăvârșită; în adâncul insondabil care mișcă tot ce există, Legile Veșniciei determină, la nivel galactic dispariția materiei, iar prin prisma acelorași Legi, omenirea (Fiimea) nu înseamnă câtuși de puțin suma trupurilor care au fost, sunt și vor fi în spațiu și timp (înțelese inclusiv ca manifestare intelectuală și spirituală), ci exclusiv manifestarea prezenței lui Cristos.
Prezență care a fost, este și va fi mereu aceeași, în fiecare membru al Fiimii, de când omul a apărut și până când el va dispare. Prezență de care nimeni din cei care au fost, sunt și vor fi nu poate fi exceptat. Prezență care fiind identică doar cu ea însăși, iar prin aceasta intangibilă și invulnerabilă, rămâne, în ciuda tuturor manifestărilor personale, neschimbată. Prezență care, excluzând din principiu ideea de trup material, îl reduce practic la ceea ce numim Trup Înviat (sau mai sugestiv, Cristic). Este Trupul în care trăim fără să știm. Este Trupul pe care Fratele nostru Iisus, după ce și l-a asumat pentru noi, ni-l oferă, așteptându-ne, cu o infinită răbdare, să ni-l asumăm…
Părintele Adrian Isac 