Prezența lui Iisus resimțită sensibil în tot ce constituie desfășurarea vieții, reprezintă posibilitatea de a trăi biruința nevăzută pe care El a repurtat-o asupra lumii: Îndrăzniți! Eu am biruit, pentru voi, lumescul. Și fiindcă l-a învins pentru noi, biruința asupra teluricului nu se poate împlini cu adevărat decât prin noi. Însă doar atunci când trăim această Prezență. Care ne cheamă, indiferent de natura întâmplărilor pe care le traversăm, într-un Spațiu Sacru, din care timpul, plecând, ia cu el toate întâmplările lui. Fără această Prezență resimțită sensibil, Cuvântul Evangheliei rămâne mai mult pedagogie (chiar dacă cea mai înaltă), iar Revelația personală doar o trăire în sine (divină și deci extraordinară, dar totuși doar o trăire).
Doamne, ce taină: Biruința lui Iisus în mine! Ce bucurie: să redescopăr omul și lumea, trăind manifestarea acestei biruințe! E totuna cu a descoperi că Învierea Lui e a mea, chiar dacă nu I-am trăit-o încă deplin, și că identitatea mea e a Lui, chiar dacă par a ne mai despărți atâtea lucruri. E totuna cu a descoperi uimit cum, în străfulgerarea de-o clipă a Viziunii prin care chiar am intrat în Spațiul Sacru al existenței cristice, Iisus a preluat identitatea mea, pentru a-mi putea oferi Învierea Sa. Aparent nu s-a schimbat nimic, dat în realitate s-a schimbat totul.
Întâmplările pe care le traversez unit cu Iisus (simțind sensibil Prezența lui Iisus), sunt încă sporadice. Uneori le trăiesc anticipat, în planurile lui ce va fi; alteori retroactiv, uimit că ce știam c-am trăit nu mai seamănă deloc cu ce simt acum c-a fost; și arareori, alături de Cineva, și de Ceva prin care timpul dispare, trezindu-mă martor al minunii ce-nghite țipetele derutante ale percepției precum zarea strigătul păsărilor care-și caută scăparea într-un alt liman. Și cu toate că sunt clipe pe care le doresc și le aștept, nu sunt eu cel care le determin… Și pentru că nu sunt eu cel care le determin nu știu încă să le păstrez.
Și nici n-am cum, căci pentru a trăi o asemenea îngemănare a trupului meu cu ființa Lui și a spațiului material cu realitatea veșniciei trebuie să renunț, cel puțin deocamdată, la gândul că pot înțelege ce se întâmplă. Dar nici măcar nu e important să înțeleg ce se întâmplă, cât timp mi se dă să trăiesc ce nu se poate întâmpla decât în miracol. Sunt secunde mirifice, în care dincolo de om îl văd pe Fiul lui Dumnezeu și dincolo de lume întrezăresc Pacea Veșniciei. Sunt clipele în care totul, deși nu dispare, nu mai este, și-n care Totul, deși nu apare, e singurul prezent. Și chiar dacă timpul îmi măsoară cu zgârcenie uimirea regăsirii de sine în bucuria Iubirii care se-mplinește iertând, taina rămâne întreagă: Sunt viu! Sunt Viu! Sunt Viu prin Iisus!
Părintele Adrian Isac 