Prezența lui Iisus este singura posibilitate prin care sfințenia poate fi trăită în mod sensibil; e singurul mod în care sensibilitatea (înțeleasă ca trăire firească a vieții) se poate sfinți. Acest mod de a ne asuma umanul, fără să excludă faptele, face să dispară păcatele. Deși fapta rămâne, păcatul nu mai e. Dispărând păcatul, fapta se sfințește; sfințindu-se, fapta devine nefaptă; renăscut prin Iisus, trupul a devenit din mijloc de a păcătui, mijloc de a mă mântui. Și nu doar de a mă mântui, ci de a mântui. Cum? Refuzând păcatului, în celălalt, dreptul de a fi. Pot decide eu că păcatul celuilalt nu există? Da, și exact asta e dovada Prezenței lui Iisus – înțeleasă ca trăire sensibilă – în viața mea: bucuria de-a constata cum duritatea păcatului (din inima mea) se topește în îmbrățișarea de foc a Iubirii (lui Iisus); uimirea de-a vedea cum în celălalt a rămas doar frumusețea de neșters a Chipului Divin.
Mesajul pe care ni l-a adus Iisus trăind printre noi – și pe care ni l-a lăsat perpetuându-și, prin Duhul Sfânt, Prezența în noi – nu este doar acela că El este fără de păcat, ci mai ales acela că noi suntem fără de păcat. Iar Întâlnirea, adevărata întâlnire cu Iisus, aceeași de când a venit în lume și până azi, cea prin Duhul Sfânt, confirmă, într-un minunat sentiment al certitudinii, nu doar că tu ești fără de păcat, ci chiar că păcatul în sine nu există. Ori de câte ori am primit comuniunea profundă cu Iisus, și-am privit viața (a mea și a altora) în starea de har a acelei trăiri, am văzut mereu același lucru: că păcatul nu există. Sigur că revenind la „normal”, vechile imagini rămase în timp apar din nou pe retina memoriei, însă mai rămâne să răspundem la o întrebare: dintre cele două moduri de-a trăi – una, în comuniune profundă cu Iisus și cealaltă într-o comuniune, din nefericire la fel de profundă, cu lumea – care e cea reală și care e cea iluzorie?
Răspunsul ni se dezvăluie în taina Comunicării Desăvârșite, care se împlinește în tăcerea de o clipă a minții. E clipa în care mintea, deloc paradoxal, tocmai în absența oricărui gând personal, se deschide pentru a primi, în zona abstracției pure, comunicarea cu toate mințile, cu Universul și cu Dumnezeu. Aceasta este Clipa pentru care Iisus s-a născut și a trăit, s-a bucurat și-a suferit, a murit și a înviat și prin care a rămas când a plecat. Acesta este Spațiul Sacru al Comunicării Desăvârșite, unde toate fiind identice, ne putem regăsi cu toții – Același. Acesta este Noul Testament, care îl confirmă pe Iisus Împărat al Lumii, nu prin exercițiul forței, ci prin revelația generală a Unității. Iar unicul beneficiu real al întâlnirii cu Iisus este descoperirea acestui Spațiu Sacru, prin trăirea sensibilă a Prezenței Sale. Dar nu în vis, ci pe cărările aride și încâlcite, ale vieții. Este Spațiul prin care, după ce am traversat zona nebuloasă a percepției conduși de Duhul Sfânt, putem ajunge la sublimul Comunicării Desăvârșite. Până nu ajungem în acest Loc și până nu trăim acest Moment, suntem doar pe drumul întâlnirii cu Iisus. Bucuriile pe care El ni le dă pe acest drum, pentru a ne susține în încercările vieții de zi cu zi, nu trebuie confundate cu Bucuria Marii Întâlniri.
Să nu uităm nici o clipă că Iisus a refuzat cu hotărâre să devină rege peste cei care așteptau de la El doar bucurii lumești. Și-n aceste condiții să nu uităm, atunci când cerem bucurii lumești, că Moise a căzut irevocabil din dreptul de a intra în Țara Sfântă tocmai cerând astfel de bucurii. Paradoxal, dar tocmai momentul uneia dintre cele mai mari minuni – apa izvorâtă din piatră – a fost momentul căderii lui definitive din grație. Nu faptul că a cerut minunea l-a pierdut, ci faptul că s-a atașat de gândirea celor pentru care minunile – care pentru Dumnezeu erau mijloc – deveniseră scop al credinței. Adevărata Întâlnire cu Dumnezeu este în nedorință, nefaptă, nemișcare, negând și necuvânt. Sau mai exact: traversarea dorinței prin nedorință, a faptei prin nefaptă, a mișcării prin nemișcare, a gândului prin negând, a cuvântului prin necuvânt. Căci în Planul Divin dorința ni s-a dat pentru a nu mai dori, fapta pentru a nu mai făptui, gândul pentru a nu mai gândi, mișcarea pentru a sta, cuvântul pentru a tăcea. Acesta este marele dar adus și lăsat de Iisus prin Duhul Sfânt; este Spațiul Sacru născut din Clipa Veșnică. Clipă din care noi, traversând viața, trebuie să facem „timp”. Timpul mântuirii. Este timpul pe care îl vom trăi atunci când dorind nu mai dorim, când făptuind nu mai făptuim, când gândind nu mai gândim, când mișcându-ne vom sta, când vorbind vom tăcea; este timpul pe care trăindu-l vom clădi o lume nouă: Împărăția lui Cristos.
Părintele Adrian Isac 